E bine să ai orgoliu – mi-am spus întotdeauna. Să ştii ce vrei, să fii încrezător, puternic, să lupţi pentru ceea ce crezi şi pentru ceea ce vrei. Am pus mereu în faţă aceste calităţi, fără să ţin cont prea mult de faptul că, în fond, e vorba despre un defect.
Pentru că a fi orgolios, înseamnă, după cum zice DEX-ul, să fii îngâmfat, trufaş, să ai o părere mult prea bună despre tine însuţi, dar fără nicio justificare.
Cât am fost junior nu prea mi-a păsat de partea asta negativă a Forţei. Am luptat pentru ideile mele, pentru a câştiga mereu. I-am auzit pe alţii criticându-mă ori atrăgându-mi atenţia că nu fac mereu bine. În încrâncenarea mea am trecut peste răutăţi, dar am ignorat multe dintre sfaturile bune ce îmi erau date – nu pe toate, din fericire.
Am avut de câştigat din cauza orgoliului, dar am şi pierdut mult.
În timp, defecto-calitatea asta mi s-a mai diluat. Are în continuare o concentraţie destul de ridicată, dar nu la nivelul din tinereţea revoluţionară a subsemnatului.
Observ acum muuuult orgoliu la unii tineri cu care am de-a face şi îmi dau seama cât de mult reuşeam să-i enervez altădată pe cei cu care lucram, din cauza acestei trăsături de caracter. Mă uit la juniori şi realizez cât de mult seamănă cu mine, cel de acum 5-10-15-20 de ani.
Mi-o cam iau acum, s-ar distra „prietenii” mei. Şi au dreptate, le-aş zice eu.
Dau replici, ei sînt cei mai deştepţi, nu acceptă dialog, sfaturi, idei decât dacă e în strict în beneficiul lor. Sînt mereu convinşi că ei ştiu cel mai bine ce şi cum şi se supără dacă le atragi atenţia.
Ce e mai rău e că nu luptă pentru echipă, nu-i interesează decât declarativ colegii. Nu respectă decât ce le convine din regulile de lucru în colectivitate, iar când le atragi atenţia se umflă ca nişte curcani cărora le-ai încălcat teritoriul. Ei ştiu că fac mereu ce trebuie şi au mereu o justificare pentru ce NU au făcut.
Paranteză. Mă bucur că am învăţat să joc în echipă şi să înţeleg că şi chestiile individuale tot succesului colectiv servesc.
Nu zic că dau sfaturi bune.
Dar am o experienţă cât de cât, am învăţat multe de la cei din jur şi încerc să le împărtăşesc şi altora din asta. Am constatat, însă, că – vorba unui amic – „nu se merită, tati!”
Am crezut în unii juniori, dar ui, ce m-am înşelat! Am câteva exemple, nu vi le spun. Mi-am luat replici şi am simţit că mă lupt cu morile de vânt. Am insistat să explic, să vin cu argumente pe care le-am înţeles şi eu în timp, bazându-mă pe partea pozitivă a orgoliului lor. Am renunţat în scurt timp. Pur şi simplu am realizat că o discuţie e greu de purtat când şi eu, şi ei avem orgoliu.
Ca şi la mine, şi în cazul lor va trebui, probabil, să treacă timp pentru a înţelege. Mi-aş fi dorit să nu repete greşelile altora, să lase trufia la o parte încă de acum.
Din fericire, sînt alţi mulţi tineri care vin din spate şi care chiar învaţă, se adaptează, fac lucruri faine de tot.