Când, la ceas de seară, o vecină aduce vestea că a lu’ Cutare de pe uliţa dinspre şcoală a murit, oamenii din sat se închină, îşi fac cruce şi spun un „Doamne, iartă-l!”
Când se pun în faţa televizorului şi aud că bolile, accidentele ori cine ştie ce alte întâmplări au trimis în amintire persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, oamenii din sat clatină din cap şi, inspirând adânc, cer bunului Dumnezeu îngăduinţă pentru cel plecat.
– Le-o avut iel p’ale lui, da’ n-o fost om rău. Amu’, tăţi greşim. Ce ţî viaţa asta… Doamne, dă-i hodină!
Despre morţi numai de bine, nu? Plecarea unui om pe care l-am cunoscut cât de cât e momentul în care alungăm întâmplările şi lucrurile mai puţin bune pe care le ştim despre el şi le căutăm prin memorie pe cele faine. Sau pur şi simplu zicem un „Doamne, iartă-l!” şi ne vedem de treabă. Că doar viaţa noastră şi a celorlalţi merge înainte.
Aşa fac oamenii normali care, cică, reprezintă majoritatea.
Numai că atunci când unii se aşează în faţa tastaturii, se schimbă complet, iar numărul idioţilor se multiplică nebănuit şi exagerat. Atunci gunoiul uman capătă formă şi se revarsă, prin comentarii mai ales, pe reţele de socializare ori pe saituri şi bloguri.
Ascunşi după nick-name-uri croite după o logică ce scapă multora ori afişându-şi cu o mândrie vecină cu prostia numele real, penibilii ăştia aruncă cu jeg în toată lumea. Evident, în cei care au alte idei, care nu se aliniază standardelor imunde pe care ei le promovează.
Aşa iau naştere situaţii mizerabile de-a dreptul, de genul celor care au apărut în aceste zile pe Facebok. Nu dau link, nu merită să promovăm formulările handicapate – cum să le zic altfel? Recent, fel de fel de utilizatori – masculi şi femele, deopotrivă – se bucurau de moartea unor doamne, pe motiv că acestea au fost membre ale unui partid.
Cât de hidos poţi fi la suflet încât să anunţi pe internet că te bucuri că „a crăpat X sau Y” ori că „aşa să păţească toţi …-iştii”? Cât de grav avariat moral poţi fi să te cerţi cu cei care te roagă să încetezi cu porcăriile ejectate din micimea şi întunecimea minţii tale? Să nu vrei să renunţi şi să nu încetezi să acuzi, să sfidezi, să bălăcăreşti. Nu-l cunoşti pe cea pe care o desfiinţezi la foc automat, dar tu eşti judecător suprem şi dai verdicte formulate imoral şi dezgustător.
Afectat de ce a citit în ultimele zile, colegul Claudiu Mihuţ îmi zicea că s-a gândit să-şi închidă Facebok-ul.
Nu asta e soluţia!
De ce să te retragi din faţa cotropitorilor cu minte îngustă şi să laşi să transforme tot într-o mocirlă? Nu! Să plece ei! E simplu: conturilor nimicurilor să fie raportate de cât mai multe persoane. Băieţii lui Zuckerberg vor trece astfel la suspendarea lor şi apoi le vor şterge.
Nu te retragi din faţa unor neanderthalieni ai comentariilor online. Încerci să le explici, să-i „tratezi” cu cuvinte blânde. Nu înţeleg, treci la next level: nu le răspunzi cu aceeaşi monedă, ci îi scoţi din reţea.
Exact cum atunci când te doare o măsea, nu o loveşti cu ciocanul, ci o tratezi, iar ca soluţie finală o scoţi. Altfel rişti să îţi afecteze organismul.
Nu am nimic cu cei care CRITICĂ, dacă o fac cu bun simţ şi cu argumente.
Dar ştiu că libertatea de exprimare se opreşte acolo unde începe jignirea, mârlănia, calomnia. Nu cer judecarea şi împuşcarea celor care fac astfel de lucru. Dar nici nu vreau să am de-a face cu ei.
Să-şi facă propria reţea de socializare în care să se porcăiască reciproc. Doar că, fac pariu că nu le-ar plăcea. Asta pentru că între ele nimicurile astea se înţeleg şi nu se atacă. Se hrănesc în schimb din oprobriul celorlalţi şi trăiesc pentru a-i ataca nejustificat.
Ei nu vor pleca, pentru ca ei nu-si pun intrebari si nu li se pare nimic ciudat. Am vazut si eu manifestari de genul si chiar in viata reala. La un moment dat, intr-un anumit context, o doamna mi-a zis sa zambesc, pentru ca, crestinismul inseamna fericire. Doua minute mai tarziu, a declarat ca vrea sa moara toata „alea” care au facut vreodata avort. Cam atat a inteles ea din toata treaba asta.