– Minnie!
– Minionşi!
Un cârd de copii trece în plină viteză pe lângă mine. Nu e unul dintre pitici care să nu urle, iar numele de mai sus sînt singurele pe care le-am înţeles. E mare bucuria şi nu mă pot abţine să îi urmăresc cu privirea, să văd unde vor să ajungă atât de iute. Apuc să văd că gaşca colorată şi gălăgioasă mai aleargă câteva zeci de metri pe culoarul mall-ului şi virează brusc, undeva la dreapta.
Nu trebuie să fac muncă de detectiv ca să-mi dau seama că toţi picii au „parcat” la un loc de joacă, de unde răzbătea ceva muzică însoţită de glăscioarele micilor petrecăreţi. Fiind pe traseul meu – oricum aleatoriu – prin mall, ajung în dreptul zonei muzicalo-colorato-gălăgioase. Gaşca care mă depăşise mai devreme îşi luase nişte coifuri de hârtie şi se întreba de mama focului „Cine să trăiască?” în jurul a vreo trei animatori de petreceri pentru copii. Abia atunci am realizat pe cine strigau puştanii care m-au depăşit mai devreme:
– Minnie!
– Minionşi!
Am încetinit pasul şi priveam la zarva de la locul de joacă, iar la fel ca mine făceau şi restul adulţilor şi copiilor care treceau pe acolo. Două secunde a durat asta, până când:
– Chiu, chiu!
În stânga mea se oprise Omul-Păianjen ; mă rog, mini-varianta lui, care mă fixa din spatele unor ochelari negri şi îşi îndreptase ambele mâini spre mine, cu podul palmelor în sus. N-oi fi eu la curent cu ultimele noutăţi din lumea celor mici, dar cu Spiderman chiar sînt cunoştinţă veche şi ştiu că ăsta-i felul lui de a trimite plasele spre băieţii răi care trebuiau imobilizaţi.
Mi-am dat seama că de data asta Omul Păianjen cam întârziase la petrecere şi îşi exersa talentul pe toţi cei care îi stăteau în drumul spre locul de joacă. Am făcut un pas în spate ca să-l las să treacă şi l-am salutat în felul lui Spock din Star Trek. Pur şi simplu acela mi-a venit atunci în minte – singurul gest, în afară de cel al victoriei, pe care sînt capabil să-l reproduc în public fără să par un ciudat.
Dar exact asta am reuşit să fiu, pentru că puştiul nici nu m-a băgat din seamă – de ţinut minte: Spock e din altă generaţie – şi s-a îndreptat spre ceilalţi colegi de distracţie, aruncând ici şi colo nişte plase imaginare.
Ce mi s-a părut interesant că niciun părinte nu era printre petrecăreţi
Nicio mamă care să fie atentă ca prâslea să nu cadă cu prăjitura în mână, niciun tată care să fie chemat să-l însoţească pe cel mic la toaletă. Explicaţia a venit din partea unui amic, tată cu vechi state de serviciu:
– Prefer să-l duc într-un loc unde să fie animatori de petreceri pentru copii. Preţul e corect pentru ce se oferă, cei mici se distrează, sînt în siguranţă, iar eu cu nevastă-mea avem timp să ne plimbăm prin magazine ori să mai rezolvăm una, alta.
Nu l-am contrazis. Nici nu aveam cum, pentru că e logic ce mi-a spus. Care părinte nu ar face aşa? Omul are şi preferaţii lui în domeniul ăsta – e vorba de băieţelul lui şi e atent cine şi ce oferă la un astfel de eveniment. Interesant, şi-a stabilit ca punct de reper ofertele unei firme care oferă animatori pentru petreceri de copii în București. I-a plăcut felul în care erau structurate, ce cuprindea fiecare pachet și faptul că prețurile erau pentru buzunarul oricărui părinte. Plus că i s-a confirmat și pe forumuri că merită să aibă încredere.
Un tată responsabil, ce mai! Și cu timp la dispoziție ca să mai povestim la o cafea.
ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL
sursa foto: ursulla.ro