Deşi i-a pus pe o insulă în Oceanul Indian, aproape, dar totuşi departe de Africa, deşi i-a înghesuit cu milioanele în Antananarivo şi i-a lăsat pe mulţi să locuiască în case mici şi mizere, deşi nu îi oferă majorităţii posibilitatea de a trăi cu mai mult de un euro pe zi – dar în magazine produsele sînt mai scumpe decât în România, deşi nu le-a dat nici zebre, nici lei şi nici pinguini (asta numai Hollywood-ul a făcut-o), Dumnezeu le-a făcut cadou malgaşilor o ţară superbă.
Faptul că e situată pe o insulă m-a făcut iniţial să cred că Madagascar e o ţară mică. Nici vorbă. E de două ori şi ceva mai mare decât România şi are vreo 23 de milioane de locuitori. Cam tot atâţia câţi eram noi înainte de ’89, cel puţin în statisticile oficiale. Nu au o reţea bună de şosele, aşa că un drum de vreo mie de kilometri, din Antananarivo până în nordul insulei, la Antsiranana, durează mai bine de o jumătate de zi. (Pentru români nu ar fi o mare chestie – sîntem obişnuiţi cu drumurile lungi spre mare, care durează cam tot atât.) N-am apucat să umblu decât în zona capitalei, dar mi s-a spus că Madagascar are nişte plaje nemaipomenit de frumoase şi munţi care depăşesc 2800 de metri în înălţime.
Am întâlnit acolo peisaje de o frumuseţe rară. Am văzut dealuri care păreau că se prăbuşesc în lacurile de la poalele lor. Am fotografiat cerul de nenumărate ori: albastrul lui e parcă mai albastru decât oriunde altundeva şi – ştiu, am şi eu metaforele la mine – alcătuia tablouri perfecte cu verdele lanurilor de orez ori cu pomii înfloriţi din grădinile oamenilor.
La asta se adăugau norii uriaşi, care aduceau ploile zilnice dinspre ocean. Noi am ajuns în Madagascar în timpul sezonului ploios, care începe prin noiembrie şi ţine până în aprilie. E tare cald şi multă umezeală, ceea ce pentru mine, copilul vecin cu muntele, a fost cam greu de îndurat. Nu imposibil. Din aprilie vine celălalt sezon, cel mai răcoros şi uscat. Un fel de „iarnă” locală.
Orezul şi apa roşie de Madagascar
Am ajuns în locuri în care sălbăticia naturii era dublată de modificările aduse de oameni, care au pus zăgaz apelor ca să poată cultiva orezul fără de care sunt convins că nu există nici mic dejun, nici dejun, nici cină şi nici măcar gustările dintre.
Cum spuneam, e sezon ploios departe, în Madagascar, aşa că nu trebuie să mire pe nimeni că apa apare în mai bine de jumătate din fotografiile făcute acolo. Inundaţiile sunt ceva normal în perioada asta. Am aflat că regiuni întinse de lângă capitala malgaşilor sînt sau vor fi acoperite, forţându-i pe mulţi să-şi lase casele sub apă şi să se mute în zone mai înalte, în corturi. Eu am prins doar începutul revărsărilor.
Apropo de orez: am avut posibilitatea să ajung cu maşina pe nişte drumuri secundare, nu cu mult mai proaste decât şoseaua principală, dar, totuşi, drumuri de ţară care ne-au purtat printre hai să le zic holdele de grâu cultivate de o parte şi de alta. Imaginile sunt nemaipomenite şi chiar mi-a părut rău că nu am avut un aparat foto performant ca să pot surprinde culorile cât mai aproape de ceea ce am văzut. (Problema asta cu aparatul foto o voi rezolva, cu siguranţă, cât de curând. E păcat să ajung la capăt de lume şi să nu am opticul cât mai avansat şi megapixelii cu zecile. )
Am dat şi peste un râu colorat în roşu. Nu se dusese vreo mare bătălie în amonte şi nici nu trecuse ora de masă a crocodilor. Pur şi simplu, e culoarea preferată a naturii în insula pământului roşu.
E o ţară de care nu ştiu cât de mult ştiu băştinaşii să aibă grijă. Dar cu o astfel de problemă, nu-i aşa?, ne-am confruntam şi încă o mai facem şi noi.
În următoarele postări mă întorc în oraş şi o să povestesc despre oameni, restaurantele foarte bune unde se mănâncă excelent, dar şi despre un jurnalist pe care l-am cunoscut în Madagascar. Că nu mă puteam răbda să nu trec pragul unei redacţii.